Top 10 carti online (2012)


  1. Alexandru Lapusneanu (PDF), de Costache Negruzzi

  2. Sarmanul Dionis (PDF), de Mihai Eminescu

  3. Nicusor, de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti

  4. Un pedagog de scoala noua, de Ion Luca Caragiale

  5. Mara (PDF), de Ion Slavici

  6. I.L. Caragiale, Bubico

  7. Copilul cel istet, de Petre Ispirescu

  8. Pupaza din tei, de Ion Creanga

  9. Harap Alb, de Ion Creanga PDF

  10. Grigore Ureche, Letopisetul Tarii Moldovei

0 comentarii:

Nicolae Lascu (traducator)

· S-a născut la 20 aprilie 1908, în Benic, judeţul Alba.
· S-a stins din viaţă la 20 iunie 1988, la Cluj.
STUDII: liceul la Alba Iulia, facultatea la Cluj, absolvent „Magna cum laude”; doctor în filologie în 1935.
ACTIVITATE: cercetător, membru al mai multor societăţi ştiinţifice din ţară şi străinătate; decan al Facultăţii de Istorie din Cluj.
OPERA:
Volume:
· Curs de istoria lumii antice;
· Crestomaţie pentru istoria universală veche, vol. I-III;
· Istoria universală veche;
· Cum trăiau romanii;
· Ovidiu, omul, opera;
· Ovidiul, poetul exilat la Tomis Constanţa;
· Clasicii antici în România;
· Ovidiu;
· Călători şi exploratori în antichitate;
· Pentru clasicism;
Traduceri: din Tacitus, Raymond, Bulch, Yallustius, Ovidiu, Tibul, Tiberius Livius, Erasmus etc.
PREMII: ÎN 1948 – Premiul „Eliade Rădulescu” şi în 1967 – „Premiul Vasile Pârvan”, ale Academiei Române.

 

BIOGRAFIE:

S-a născut la 20 aprilie 1908, în satul Benic, aproape de Alba Iulia, fiind al şaselea copil, mezinul familiei făurarului Amos Laslo şi al Savetei (născută Frâncu).  În anul 1938 reuşeşte să îşi reia vechiul nume, Lascu, purtat înaintea politicii de deznaţionalizare de familia sa românească. Copilăria sa poartă o pecete grea a două evenimente importante: moartea fratelui său, Silviu, răpus la o vârstă fragedă pe câmpul de luptă a primei conflagraţii mondiale, şi gestul nobil de a ţese împreună cu surorile sale Raveca, Anica şi Măriuca, drapelul localităţii natale, pentru Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

Copilul Nicolae Lascu porneşte pe calea studiilor la şcoala din satul natal, urmând apoi cursurile Liceului ,,Mihai Viteazul” din Alba Iulia, unde, sub oblăduirea unor profesori iluştri, i se va înfiripa pentru prima oară în suflet dorinţa acerbă de a cunoaşte rădăcinile istoriei, îngropate adânc în pământul fertil al antichităţii clasice.  Se remarcă a fi un student eminent, iar în anul 1927 susţine bacalaureatul în mod exemplar, clasându-se pe primul loc. Va urma apoi cursuri de filologie clasică în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, iar în anul 1931, îşi va lua licenţa universitară, magna cum laudae, cu o lucrare despre traducerile româneşti ale poetului latin Vergilius. Lucrarea va atrage atenţia, fiind premiată, fapt ce va constitui un imbold pentru tânărul Nicolae Lascu spre a-şi dedica destinul profesional studiului literaturii antice.

Prin intermediul unei burse, va urma specializări postuniversitare la Şcoala Română din Roma ,,Accademia di Romania” în perioada anilor 1932-1934, obţinând titlul de doctor în anul 1936, cu tema Riflessi d’arte figurate nella Metamorfosi di Ovidio. Urmează a fi bursier  la École Pratique des Hautes Études din Paris în anii 1938-1939, iar apoi la cursurile de vară de filologie clasică din Anglia, la Oxford şi Cambridge.

Studiile sale vor fi încununate cu o frumoasă carieră universitară: va fi asistent (1934-1943), lector (1943-1948), conferenţiar (1948-1950), profesor (1950-1973) la Catedra de Filologie clasice, apoi la cea de Istorie antică a Universităţii din Cluj. În 1959 şi 1960 activează ca decan, iar între 1962 şi 1968 ca prorector.

Va debuta publicistic în 1923 la ,,Anuarul Liceului «Mihai Viteazul»” din Alba Iulia, continuând o colaborare cu publicaţiile ,,Societatea de mâine”, ,,Ausonia”, ,,Maia” (Florenţa), ,,Revista Clasică”, ,,Studii ovidianii” (Roma), ,,Studii literare”, ,,Transilvania”, ,,Ţara nouă”, ,,Circolo Letterario (Sulmona, Italia) etc. semnând şi cu pseudonimele N.Beniceanul şi N.N.Romanul.  Nicolae Lascu va avea şansa să materializeze în opera sa, întreaga sa experienţă, atât profesională, cât şi umană, acumulată în urma numeroaselor studii şi călătorii.

Opera profesorului Nicolae Lascu, însumează aproape 300 de lucrări, dedicate unei tematici variate de cercetări în domeniul filologiei clasice, studii de gramatică a limbii latine, istorie antică, cercetări ovidiene etc. Alcătuieşte manuale, cărţi de popularizare, crestomaţii şi culegeri de texte, articole cu conţinut politic, comentarii, recenzii, precum şi numeroase traduceri (în volume distincte, antologii şi în reviste) din scrierile Antichităţii, din poeţi şi istorici greci şi latini (Ovidiu, Tibul, Horaţiu, Herodot, Strabo, Plutarh, Xenophon, Polzbiu, Arrian, C. Rufus, Tacit ş.a.). A îngrijit şi prefaţat/postfaţat ediţia din opera lui Ovidiu (1957), Tacit, Sallustius ş.a. Pentru o fructuoasă activitate de cercetare dedicată înlesnirii cunoaşterii istorice şi culturale,  Nicolae Lascu va primi Premiul Academiei în anul 1947.

Extras de pe siteul Dacoramania Alba

0 comentarii:

Mihai Badescu (scriitor SF)

Mihai Badescu: a fost membru al cenaclului Solaris, din 1965.

A debutat în 1982, in Almanahul Luceafarul cu o traducere din A.C. Clarke. Împreuna cu Alexandru Mironov, a realizat antologiile Nici un zeu in cosmos (1985) si Povestiri ciberrobotice (1986), iar împreuna cu Stefan Ghidoveanu, Cronici microelectronice (1990).  Impreuna cu Mihaela Muraru-Mandrea, a publicat prima revistă de Ştiinţă Prospectivă si Science-fiction: String, al carei prim număr, aparut in iulie 1990, a cistigat premiul RomCon din acel an. Este membru fondator al ProConSF si editorul revistei SF a asociatiei: Quasar.Ca traducator, a debutat cu romanul Sera de Brian Aldiss (1991). In perioada 1990-1992, a tinut un curs de Istoria filmului science-fiction la Universitatea Populara, Bucuresti, in care a abordat devenirea istorica a genului, ilustrata prin capodoperele sale. A tradus celebra trilogie Lumea Inelara de Larry Niven. La Televiziunea Romana, a realizat saptaminal, din 1990, emisiunea Stiinta si Imaginatie si Serial SF, odata cu inceperea difuzarii serialului Star Trek, în 1993. Emisiunea Stiinţă şi Imaginaţie prezenta, in general, carti si reviste de gen, dar si evenimente legate de viata fandomului.

1 comentarii:

Radu Stanca (poet, dramaturg)

· S-a născut la 5 martie 1920, în Sebeş, judeţul Alba.
· S-a stins din viaţă la 26 decembrie 1962, Cluj-Napoca.

STUDII: primare şi liceale la Cluj; absolvent al liceului „GH. Bariţiu” (1938); în anul 1942,
licenţiat al Facultăţii de litere şi filosofie clujene (refugiată la Sibiu) cu o dizertaţie despre Problema cititului (1942).

ACTIVITATE: debutează cu povestea Legenda peştilor în Universul copiilor (1932); conduce
revista şcolară „Mâine” (1935); face parte din gruparea revistei clujene „Symposion” (1938); redactor
responsabil al revistei sibiene „Curţile dorului” (1941); asistent al lui Lucian Blaga la catedra de
filozofie a culturii (1942-1945); secretar de redacţie la „Naţiunea Română” din Sibiu (1944-1945);
publică texte fundamentale în „Revista Cercului literar” (1945); mentor şi membru marcant al
„Cercului literar” de la Sibiu (1945-1949), fiind şi unul din semnatarii scrisorii-manifest adresată de
această grupare lui E. Lovinescu ( 1943); prof. de estetica teatrului la Conservatorul popular din Sibiu
(1945-1946); actor (1947-1948); prim-regizor al teatrului sibian (1949-1961) şi al Teatrului Naţional di
n Cluj (1961-1962); poet neoromantic şi teoretician al Resurecţiei baladei (1945), scrie o lirică
trubadurească adecvată programului său estetic (vol. postum Versuri, 1966).

OPERA:
Volume:
· Dona Juana (1947);
· Problema cititorului (Sibiu, 1963; ed. a II-a, 1997);
· Ştefan Braborescu (Bucureşti, 1965);
· Versuiri (Bucureşti, 1966);
· Teatru (Bucureşti, 1968);
· Acvariu (Cluj, 1971, ed. îngrijită de M. Lipovanu- Theodorescu);
· Poezii (1973);
· Roman epistolar (1978);
· Un roman epistolar (Bucureşti, 1978);
· Versuri (Cluj-Napoca, 1980; ed. îngr., pref., note de Monica Lazăr);
· Teatru (Bucureşti, 1985).
· Doti (versuri, Editura Paralela 45, 2001);
· Turnul babel (teatru, Editura Paralela 45, 2002).

1 comentarii:

Alexandru Borza (biolog)

ALEXANDRU BORZA a fost botanist, călugăr greco-catolic şi protopop
onorariu al Clujului, autor, om de ştiinţă emerit.
· S-a născut în la 21 mai 1887, în Alba Iulia, judeţul Alba.
· S-a stins din viaţă la 3 septembrie 1971, la Cluj.

La Cluj a desfășurat, timp de aproape trei decenii, o activitate prodigioasă, întemeind publicații științifice, ctitorind (în 1923) și conducînd Institutul Botanic, Grădina Botanică (care în rezent îi poartă numele) și Muzeul Botanic.
STUDII: Părinţii săi sunt originari din satul Berchiş (jud. Cluj), sat căruia - în cinstea familiei
Borza - i s-a dat numele de Borzeşti. Ulterior, părinţii s-au mutat definitiv la Turda. Liceul Romano- Catolic din Alba Iulia, teologia la Seminarului Teologic Greco-Catolic din Blaj şi biologia la Facultatea de Ştiinţe din Budapesta (1908-1911). Doctoratul la Budapesta (1913).
ACTIVITATE: primul profesor universitar doctor docent de Botanică farmaceutică la
Universitatea Daciei Superioare. Întemeietorul Grădinii Botanice din Cluj (1923), apoi director al
acesteia, al Muzeului Botanic (1930-1936) şi la Institutului de Botanică Sistematică. Prodecan
(1919-1921), decan (1935-1936) al Facultăţii de Ştiinţe, apoi rector şi prorector (1944-1945) al
Universităţii Clujene. În 1916, domiciliul obligatoriu la Oradea, împreună cu alţi militanţi pentru Unire
(dup ce în 1914, fusese sfiinţit preot greco-catolic de către mitropolitul Mihail). În 1918, Senator al
Consiliului Naţinal Român din Blaj. Participant la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, ca delegat al
Consiliului din Blaj. Membru în Consiliul Ştiinţific al Centrului de Cercetări Biologice din Cluj şi
Secretar General al Ministerului Învăţământului (1929). Profesor la Universitatea din Cluj (1919-1947),
profesor consultant (1964-971). Creator al şcolii româneşti de geobotanică. Susţine valoarea legii
pentru ocrotirea naturi, în baza căreia înfiinţează primul Parc Naţional (din Munţii Retezat) al
României. Contribuie la apariţia publicaţiei periodice „Buletinul Grădinii Botanice şi a Muzeului
Botanic” (1921-1934). Membru al Societăţii „Petru Maior”, a studenţilor români. Membru activ şi de
onoare al unor academii şi societăţi ştiinţifice din Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania.
Împreună cu un grup de profesori, fizicieni şi alţi oameni de ştiinţă a ajutat la pornirea mişcării
de cercetaşi din România şi la dezvoltarea organizaţiei Cercetaşii României.
OPERA:
O vizită prin grădinile botanice din Apus (1922);
Vegetaţia şi flora Ardealului (1929);
Bibliografia Botanică a României, vol. 1-38 (1914-1948);
Bibliografia phytosociologica: Romaniae (1959);
Studii taxonomice floristice: Protecţia naturii în România (1924, 1926);
Die Vegtation und Flora Rumänies (1931);
Le Protection de la nature en Roumanie (Paris, 1932);
Monumentele Naturii din Adealul Central şi Apusean (1942);
Der Buchenwald in Rumäniens und ihr Schutu (1933);
Die Foprschrittr der botanischen Forschung und des Naturschutzen in Rumänien (1941);
Conspectus Florae Romaniae Regionumque affinuum (1947);
Raionare floristică a teritoriului românesc (1948);
Făgetele României şi Fitocenozele din Carpaţii sudici. Flora grădinilor ţărăneşti române,
Flora şi vegeaţia Văii Sebeşului (1959);
Introducere în studiul covorului vegetal (1965, colab.);
Dicţionar etnobotanic (1968-premiat de academia Română).

BIBLIOGRAFIE:
I. Resmeriţă, Alexandru Borza : biolog român, ctitor al Grădinii Botanice din Cluj (Bucureşti
1976).
DISTINCŢII: Om de Ştiinţă Emerit, Membru de Onoare al Academiei Române (1969).
Academician postmodern (1990). Premiul „E. Teodorescu” al Academiei Române (1968) ş.a.

0 comentarii:

Alin Burcea (om de afaceri, turism)

Este proprietarul celei mai mari agentii de turism din Romania cu actionariat local, Paralela 45, si vicepresedintele Asociatiei Nationale a Agentiilor de Turism (ANAT). Unul dintre cei mai influenti investitori in turism, Burcea isi evalueaza agentia la 18-20 mil. euro. El detine si hotelul Residence de pe litoral si hotelul bucurestean Stil, de patru stele.

Burcea a fost secretar de stat in Ministerul Turismului din ianuarie 2001 pana la finalul lui 2002.

La varsta de 26 de ani a devenit membru fondator al si primul presedinte al Asociatiei Nationale a Agentiilor de Turism (ANAT). In 1998 a devenit membru al Asociatia Oamenilor de Afaceri din Romania (AOAR).

Şi-a început activitatea în turism în anul 1987 la Centrocoop Sibiu. În anul 1990 a înfiinţat agenţia de turism Paralela 45. În 1991 a fondat Ascoţiaţia Naţională a Agenţiilor din Turism (ANAT). În anul 2002, Burcea a fost învestit cu titlul de „Cavaler" de către Ion Iliescu, fostul preşedinte al României.

Alin Burcea deţin o avere de aproximativ 16 milioane de euro şi ocupă locul 342 în „Top 500 miliardari", realizat de „Forbes România".

O biografie a lui Alin Burcea gasiti pe blogul sau, burcea.ro. Extrase:
A venit Revolutia. Am orbecait zile si nopti pe strazi, am fost aproape sa intru in cladirea CC-ului (l-am vazut de jos pe Ion Antonescu, el reusise sa intre). Am avut marea sansa sa lucrez ca ghid – interpret pentru ziaristii japonezi de la Yomiuri Shimbun si asa am facut rost de primul capital pentru a porni, la 4 aprilie 1990 firma  PARALELA 45 TURISM!

Deschiderea oficiala a avut loc la 6 iunie 1990, in sediul principal de astazi, Bdul Regina Elisabeta 29-31, la parterul Primariei Sector 5.

Vecinatatea cu Primaria si Primarul Sectorului 5 nu mi-a adus intotdeauna bucurii. Am avut o perioada de conflicte puternice cu Domnul Catalin Chirita, si nici astazi nu as putea spune ca Domnul Vanghelie este un bun prieten de-al meu.

Au trecut anii, am ajuns in anul 2000 cand am fost chemat de catre Domnul Dan Matei Agathon sa fiu Secretar de Stat la Ministerul Turismului (2001-2002).

0 comentarii:

Ion Agarbiceanu (scriitor)


Ion AGÂRBICEANU (1882-1963)



Preot, prozator, ziarist, Ion Agârbiceanu s-a născut la 12 septembrie 1882 în Cenade şi s-a stins din viaţă la 28 mai 1963 în Cluj.

Cu studii gimnaziale urmate la Blaj (1892-1900) şi superioare la Facultatea de Teologie din Budapesta (1900-1904), Ion Agârbiceanu a fost subprefect la Internatul de băieţi din Blaj, preot paroh în Bucium-Şasa (1906-1910), apoi în Orlat (judeţul Sibiu), preot militar în corpul voluntarilor ardeleni (1917-1918), director al ziarului Patria din Cluj, apoi al ziarului Tribuna, deputat în primul Parlament al României întregite, mai târziu senator şi vicepreşedinte al Senatului, preot şi protopop în Cluj, canonic al Episcopiei de Cluj-Gherla.

Pentru activitatea sa literară a fost ales membru de onoare al Academiei Române (1955) şi a ocupat diferite funcţii în cadrul „Astrei”. A fost supranumit „patriarhul literaturii române”. Din operele sale amintim: Arhanghelii; Popa Man; Strigoiul; Faraonii; Fefeleaga.
ACTIVITATE: preot paroh în comunele Bucium Saşa (judeţul Alba) şi Orlat (judeţul Sibiu);
pentru activitatea sa literară a fost desemnat membru corespondent şi apoi activ al ASTREI, secretar
general al secţiilor literare-ştiinţifice ale ASTREI, comisar al guvernului pe lângă Concesiunea
Teatrului Naţional din Cluj, membru corespondent şi apoi titular al Academiei Române la Secţia de ştiinţe istorice, ştiinţa limbii, literatură şi artă; A fost membru în Comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor şi preşedinte al Sindicatului presei române din Ardeal şi Banat.
A condus ziarul ,,Patria” şi revista ,,Tribuna”. A colaborat la ,,Adevărl literar şi artistic”, ,,Albina”, ,,Almanahul presei române din Ardeal şi Banat”, ,,Almanahul Societăţii scriitorilor români” (al cărui membru fondator a fost), ,,Blajul”, ,,Calendarul de la Blaj”, ,,Convorbiri literare” ,,Cosânzeana”, ,,Familia”, ,,Gazeta Transilvaniei”, ,,Gând românesc”, ,,Graiul moţilor”, ,,Luceafărul”,, ,,Sămănătorul”, ,,Scrisul românesc”, ,,Steaua”, ,,Transilvania”, ,,Tribuna”, ,,Unirea”, ,,Viaţa românească” ş.a.
Primeşte premiul naţional pentru proză în anul 1927, “Ordinul Muncii”, pentru merite
deosebite, ” în domeniul creaţiei literare “ în 1954, ordinul “Steaua Republicii”, clasa I în 1962, a fost
sărbătorit oficial cu ocazia a 80 ani de viaţă.

28.05.1963: a murit, la Cluj, teologul si prozatorul Ion Agarbiceanu (n. 1882), reprezentant de frunte al Ortodoxiei din Ardeal, autor, intre altele, al romanului Arhanghelii (1913 - in foileton, 1914 - in volum) si al cunoscutei nuvele Fefeleaga (1905).
OPERA:
· De la ţară (Budapesta, 1905);
· În clasa cultă (Vălenii de Munte, 1909);
· Două iubiri (Vălenii de Munte, 1910), volum în care se regăsesc cunoscutele schiţe şi
povestiri Fefeleaga, Luminiţa, Bunica Iova, Precupaş etc.;
· În întuneric (Bucureşti, 1910);
· Prăpastia (Bucureşti, 1910), culegere de povestiri apărută la biblioteca ,,Lumina”;
· Arhanghelii (Sibiu, 1914);
· Luncuşoara din Paresimi, nuvele (Bucureşti, 1920);
· Popa Man (Bucureşti, 1920);
· Trăsurica verde, povestiri (Bucureşti, 1921);
· Robirea sufletului, povestiri ( Cluj, 1921);
· zi însemnată (biblioteca ,,Căminul”, 1921);
· Chipuri de ceară (Bucureşti, 1921);
· Ceasuri de seară (Bucureşti, 1921);
· Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu (Bucureşti, 1921);
· Scene ( Bucureşti, 1922);
· Spaima (Craiova, 1922);
· Dezamăgire (Bucureşti, 1924);
· Legea trupului (Bucureşti, 1926);
· Legea minţii (Bucureşti, 1927);
· Stana (Cluj, 1929);
· Dolor (Craiova, 1930);
· Biruinţa (Cluj, 1931);
· Răbojul lui Sf. Petru (Bucureşt, 1934);
· Sectarii (Bucureşti, 1938);
· Licean…odinioară (Bucureşti, 1939);
· Amintirile (Bucureşti, 1940);
· Jandarmul (Bucureşti, 1941);
· Domnişoara Ana (Bucureşti, 1942);
· În pragul vietţii, Vremuri şi oameni. Lume nouă (Bucureşti, 1943);
· Vâltoarea (Sibiu, 1944);
· Din copilărie (Bucureşti, 1956);
· Din munţi şi din câmpii (Bucureşti, 1957);
· File din carte naturii (Bucureşti, 1959);
· Faraonii (Bucureşti, 1961);
· Opere (Bucureşti 1962-1989);
· Strigoiul (Bucureşti, 1968) postmodern;
· Din pragul marei treceri (Cluj-Napoca, 1978) postmodern;
· Povestiri (Bucureşti, 1979) postmodern;
· Fefeleaga şi alte povestiri (Cluj-Napoca, 1981) postmodern;
· Nuvele (Bucureşti, 1982) pstmodern ş.a.


ECOURI CRITICE: E. Lovinescu, E. Gârleanu, G. Galaction, I. Chendi, N. Iorga,
Perpessicius, G. Călinescu, T. Vianu, I. Negoiţescu, Al. Piru, M. Zaciu ş.a.
,,D. Agârbiceanu continuă tradiţia scriitorilor ardeleni. Opera sa are cele două note cu care ne-au deprins
aceşti scriitori: nota ţărănească şi nota morală. Prin ele, d. Agârbiceanu e continuatorul lui I. Popovici-Bănăţeanu şi
al d-lui Slavici.
Lumea în care se învârte aşadar scriitorul e lumea ţărănească. Din aceste împrejurimi, d. Agârbiceanu ne ia
figuri simpatice, pe care le pune în mişcare, nu în vederea unei acţiuni hotărâte, cu un caracter dramatic, ci ni le face să se mişte în atmosfera lor naturală, fără vreun ţel definit. D. Agârbiceanu a reuşit astfel să ne dea câteva figuri
interesante, luate din viaţa socială a Ardealului. Aceasta e partea cea mai izbutită a voulumului său.”
E. Lovinescu
(1906)



,,S-ar putea crede că literatura lui Ion Agârbiceanu are tinctură etică, că ea urmăreşte succese inferioare. Este
însă în Ion Agârbiceanu un spirit de observaţie, un dar de a sanctifica şi cele mai umile subiecte, este o sobrietate de
gravor în cupru, calităţi ce-l ridică până la creaţia eroică şi care sapă în sufletul lectorului, ca apa tare.”
Perpessicius
(1924)


0 comentarii:

Teodor Baconschi (om politic)




Fost ministru de externe in 2009-2012 (cabinetul Boc, PDL)

Teodor Baconschi este diplomat, om politic şi eseist. S-a născut la 14 februarie 1963, la Bucureşti, ca fiu al scriitorului A.E. Baconsky.
A fost ambasador pe lângă Sfântul Scaun (1997-2001), în Portugalia (2002-2005) şi Franţa (2007-2009), precum şi director general (2001-2002) şi secretar de stat (2005-2006) în Ministerul Afacerilor Externe. Între lunile octombrie 2006 şi august 2007, a fost consilier prezidenţial.
Din decembrie 2009, este Ministrul Afacerilor Externe.
În luna iunie 2010, a înfiinţat Fundaţia Creştin-Democrată, al cărei preşedinte-fondator este.
Teodor Baconschi este doctor al Universităţii Paris IV-Sorbona şi comandor al Legiunii de Onoare (Franţa).

vezi pagina WIKI despre Baconschi

Publicaţii (selectiv): Le Rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque (Desclée de Brouwer, 1996), în traducere română: Râsul Patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană (Anastasia, 1996); Iacob şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului religios (Anastasia, 1996); Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei (Anastasia, 1999); Puterea schismei. Un portret al creştinismului european (Anastasia, 2001); împreună cu Horea Bernea: Roma Caput Mundi. Un ghid subiectiv al Cetăţii Eterne (Humanitas, 2001); Insula Cetăţii. Jurnal pari­zian (Curtea Veche, 2005); Despre necunoscut (Humanitas, 2007); Turn înclinat (Curtea Veche, 2007); Pe ce lume trăim? (Editura Fundaţiei PRO, 2007); 111 incursiuni în Cotidianul românesc (Curtea Veche, 2009).


0 comentarii:

Cristian Ghinea (activist social)

In prezent Director al Centrului Roman de Politici Europene Cristian Ghinea  are opt ani de experienţă în media românească. A studiat guvernare europeană la London School of Economics. A fost implicat într-o serie de proiecte civice cu organizaţii precum Societatea Academică Română, Centrul pentru Jurnalism Independent, APADOR - CH şi Freedom House. Este autorul capitolelor despre România din prestigioase rapoarte internaţionale ca „Media Sustainability Index” şi „Nations in Transit”. Tine o coloana in "Dilema"

1 comentarii:

Cristi Puiu (regizor)

A debutat ca regizor în 2001 cu filmul Marfa și banii. Unii critici de film consideră că acesta este filmul care a inaugurat noul val românesc în cinematografie. A continuat cu un film de scurt-metraj, Un cartuș de Kent și un pachet de cafea în 2004, film de asemenea, premiat. Al doilea film de lung-metraj, Moartea domnului Lăzărescu, 2005, face parte dintr-un proiect de șase povestiri scrise de Cristi Puiu în 2003. Filmul a obținut numeroase premii internaționale.
Cristi Puiu este co-scenarist la ambele sale filme de lung-metraj, Marfa și banii și Moartea Domnului Lăzărescu, alături de Răzvan Rădulescu. Este scenaristul filmului său de scurt-metraj, Un cartuș de Kent și un pachet de cafea. În colaborare cu Răzvan Rădulescu a mai scris scenariul la Niki Ardelean, colonel în rezervă, 2003, film regizat de Lucian Pintilie. În 2005 regizorul german, Didi Danquart, a realizat filmul Offset după un scenariu scris de Cristi Puiu.

Filmografie (regizor)


2010 - Aurora, film de autor

2006 - "Offset", film de autor

2005 - "Moartea domnului Lazarescu"

Scenarist



  • Marfa și banii (2001)

  • Hacker (2003) - serial TV

  • Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003)

  • Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (2004)

  • Offset (2005)

  • Moartea domnului Lăzărescu (2005)

  • Hrană pentru peștii mici (2008)

  • Aurora (2010)


Premii


2005 Festivalul de Film de la Cannes - Premiul "Un Certain Regard" pentru Moartea domnului Lăzărescu
2005 Festivalul de Film de la Chicago - Premiul Special al Juriului pentru Moartea domnului Lăzărescu
2005 Festivalul Internațional de la Reykjavik - Premiul "Descoperirea Anului, acordat noilor talente" pentru Moartea domnului Lăzărescu
2004 Festivalul Internațional de la Berlin
"Ursul de Aur pentru cel mai bun film de scurt-metraj" pentru Un cartuș de Kent și un pachet de cafea
2002 Festivalul de Film de la Trieste - Mențiune specială a juriului pentru Marfa și banii
2002 Festivalul European de la Angers - Premiul Procirep pentru Marfa și banii
2002 Festivalul Internațional de Film Buenos Aires - Premiul Abasto pentru Marfa și banii
2001 Festivalul de Film de la Cottbus
Premiul "Findling" pentru Marfa și banii
Premiul special al juriului pentru Marfa și banii
2001 Festivalul de Film de la Salonic - Premiul FIPRESCI pentru Marfa și banii

0 comentarii:

Nicolae Demetriade (om de afaceri)

A vandut in 2007 cea mai mare agentie de turism din Romania, Happy Tour, catre fondul de investitii spaniol GED, aceasta fiind prima vanzare 100% a unei agentii locale de profil.

Cand a infiintat Happy Tour, in 1994 piata era dominata de Marshal Turism, Paralela 45 si J‘Info Tours, insa in cativa ani Demetriade a ajuns pe primul loc, dominand piata 8 ani.
DATE DIN 2008: Inceputa ca o afacere de familie a sotilor Demetriade, agentia Happy Tour este in prezent lider de piata, inregistrand anul trecut afaceri de 47 milioane de euro si un profit brut de 2 milioane de euro. Cea mai mare parte a veniturilor, de aproximativ 57%, provine din ticketing, iar turismul de afaceri inglobeaza 25% din vanzarile agentiei. La sfarsitul anului trecut [2007], fondul de investitii spaniol GED Eastern Fund II a preluat integral businessul Happy Tour, intr-o tranzactie evaluata la cateva zeci de milioane de euro.

In prezent, conduce impreuna cu sotia sa, Carmen Demetriade, World Travel, care reprezinta in Romania companiile Emirates, Scandinavian Airlines, Cyprus Airways si Royal Caribbean.

A fost reprezentant companiei aeriene nationale Tarom in Dubai si director general al companiei.

 

0 comentarii:

Corina Martin (om de afaceri)



Corina Martin s-a născut la data de 15 iulie 1967, în Constanţa. A absolvit, în 1990, Facultatea de Economia Serviciilor de Alimentatie Publica si Turism din cadrul ASE, singura facultate de turism la vremea respectiva. În 1990, a fost primul angajat al agentiei Nouvelles Frontieres – Simpaturism din Constanta, între 1992 si 1998 fiind director al acestei filiale. În 1998 înfiinteaza propria agentie de turism, Mistral Voyages, pe care o conduce si în prezent. Membru ANAT din 1998, Corina Martin este aleasa, în 2004, vicepresedinte al Consiliului Regional ANAT SE, iar în 2006, presedinte al ANAT SE. În 2007 a reusit sa înfiinteze, cu succes, Asociatia pentru Promovarea si Dezvoltarea Turismului Litoral. Din 2007, este si trainer autorizat ANAT. Printre viitoarele proiecte se numara contributia la dezvoltarea Litoralului românesc si implicarea în hotelarie, prin dezvoltarea unei structuri hoteliere în zona Bran – Moieciu. Este sotia unui politician PSD sustinut de Radu Mazare.

Chiar dacă site-ul ANAT o prezintă ca fiind reprezentanta inexistentei Agenţii de Turism „Mistral Tour” , Corina Martin deţine participaţii la nu mai puţin de 5 firme:

  1. „Mistral Voyage”

  2. „Martin Air and Tour”

  3. „Scorpio Cons”

  4. „Martin Resorts”

  5. „Ping-Pong”


Toate au sediul în Constanţa şi figurează la Registrul Comerţului ca fiind „în funţiune”, chiar dacă 3 dintre ele au „sediul expirat”.



Sotul ei, Dumitru Martin, este si el un fost om de afaceri din turism. Conform Financiarul.ro, Dumitru Martin, născut la data de 16 octombrie 1960, în localitatea Oraviţa, judeţul Caraş-Severin, figurează ca asociat/acţionar la următoarele firme:

  1. „Mistral Voyage”

  2. „Top Security”

  3. „Thomas Cook Services & Distribution”

  4. „Noua Realitate”

  5. „Martin Air and Tours”

  6. „Polaris M. Holding”

  7. „Motor Machine”

  8. „Total New Company”

  9. „Aris Production”

  10. „Meconst Trading”

  11. „Millenium Leasing”

  12. „Top Protect”

  13. „Martin Resorts”

  14. „Servicii de Salubrizare”

  15. „Ping-Pong”

  16. „Agrement Moieciu”

  17. „Renasterea”.


Multe dintre firmele din lista de mai sus figureaza pe siteul antitepari.ro. Link pe financiarul

In decembrie 2011 Adevarul a scris despre divortul celor doi, cu precizarea ca pentru Corina Martin divortul a fost un lucru de care a aflat din presa, nu de la Dumitru Martin. Extrase din articol:
Manager al firmei de salubritate a Constanței, Dumitru Martin (50 de ani) este fratele fostului prefect Gheorghe Martin şi unchiul deputatului Eduard Martin. Corina Martin (43 de ani) este preşedintele Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism (ANAT) şi şefa Asociaţiei Litoral-Delta Dunării. Conduce un patronat, o asociaţie de promovare şi dezvoltare a turismului, o federaţie de asociaţii, alte două agenţii de turism şi un hotel.

Vezi pe forbes.ro ce afaceri derulează familia Martin

0 comentarii:

Nicolae Lech (om de afaceri)



Nicolae LECH - este absolvent al Institutului Politehnic Bucureşti fiind licenţiat în Ştiinţe Tehnice. Şi-a completat educaţia profesională la Şcoala de Turism din Atena, Şcoala de Management Turistic din Viena, având cursuri de specialitate Experiences Austria. De la coordonarea activităţilor de incoming până la coordonarea strategiei de dezvoltare a unor societăţi din industria ospitalităţii a acumulat o experienţă de peste 25 ani în domeniu şi a participat la deschiderea unui hotel de 5 stele in Bucureşti. Este un bun organizator, îi place munca în echipă şi doreşte permanent să-şi perfecţioneze cunoştinţele. Vorbeşte fluent limbile germană, engleză şi maghiară. Activeaza la Nova Travel si Eurolines (agentii de turism)

0 comentarii:

Tinu Sebesanu (om de afaceri)

Tinu SEBEŞANU (CEO Trend Hospitality - Consulting and Management) este licenţiat în Ştiinţe Tehnice, Institutul Politehnic, Bucureşti. Şi-a completat studiile superioare la Universităţile Cornell şi Boston, cu specializări în domeniile de alimentaţie publică şi IT. Aduce cu el o experienţă de peste 20 de ani în industria ospitalităţii şi în management operaţional - predeschidere, deschidere şi operare a numeroase hoteluri şi restaurante.

Grupul hotelier american Wyndham include mărci precum Ramada sau Howard Johnson

Grupul Wyndham include, pe lângă brandurile Howard Johnson, Ramada şi Wyndham, mărci precum Days Inn, Travelodge, Knights Inn, Super 8 Motel şi Wingate Inn.

În România, sub marca Howard Johnson funcţionează un singur hotel în Bucureşti, iar în ceea ce priveşte brandul Ramada, după inaugurarea hotelurilor din Cluj-Napoca şi Oradea, vor exista nouă hoteluri pe piaţa locală (patru în Bucureşti şi cinci în provincie). În prezent, în afară de Bucureşti, marca are unităţi afiliate în Iaşi, Braşov şi Sibiu.

1 comentarii:

Dragos Anastasiu (om de afaceri)

Dragos Anastasiu - Presedinte Eurolines Romania, fost presedinte al ANAT (Asociatia Nationala a Agentiilor de Turism)
Data nasterii: 5 iunie 1964. Studii: Facultatea de Medicina "Johann Wolfgang Goethe" din Frankfurt.
1990 - 1995: medic la spitalul Sf. Markus din Frankfurt. 1995: infiinteaza firmele Intertouring Gmbh, in Frankfurt, si Touring Europabus Eurolines Romania SRL, in Bucuresti.
2002: obtine Premiul de Excelenta al Ministerului Turismului pentru activitatea din cursul anului respectiv.2004: infiinteaza Nova Turism Touring, in urma fuziunii dintre Touring Europabus Eurolines Romania si Nova Turism.


Eurolines România şi-a început activitatea în 1995, fiind în prezent unul dintre cei doi mari transportatori de persoane din ţară. Holdingul controlat de Dragoş Anastasiu acoperă în prezent toate serviciile din turism. Principalele companii din cadrul holdingului sunt Touring Europabus SRL (cunoscută sub brandu-ul Eurolines) touroperatorul Nova Travel (înfiinţată în 1990), Touring Rent Auto (companie înfiinţată în anul 2001, ce are ca activitate închirierea de autoturisme şi de microbuze cu sau fără şofer), reţeaua de taxiuri Next Taxi (cu o flotă de circa 400 de maşini), compania Rombus Transport (firma de transport care deţine autocarele), dar şi Touring IT Logistic şi Dream Team SRL (care elaborează soluţii software pentru firmele tour-operatoare, agenţiile de turism şi unităţile de cazare).

0 comentarii:

Edith Lenga-Balk (om de afaceri)

De origine germană, Edith Lenga Balk a venit în România în 2001, anul în care reţeaua de magazine cash & carry şi-a făcut debutul pe piaţa autohtonă. (Selgros Cash & Carry)

Conduce de-atunci operaţiunile reţelei din această ţară, iar experienţa sa în cadrul grupului Rewe este de peste 25 de ani. Primul magazin a fost deschis de reţeaua germană la Braşov, iar lanţul a ajuns acum la 18 spaţii, dintre care patru sunt în Capitală. Conform declaraţiilor sale anterioare, ţinta companiei pentru piaţa românească este să ajungă la 20 de magazine, deschiderea fiecărui spaţiu fiind în opinia ei un moment important în dezvoltarea afacerii de pe plan local.

Figureaza in catalogul 100 Cele Mai Puternice Femei Din Business intocmit de Business magazine

0 comentarii:

Vasile Alecsandri (biografia romantata)

Vasile Alecsandri (14 iunie 1818, Bacău - 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Bacău) este un poet, prozator, dramaturg, folclorist, politician, ministru şi diplomat. Părinţii lui Alecsandri sunt medelnicerul Vasile Alecsandri şi Elena (născută Cozoni), fiica unui grec românizat. Om cu stare şi deschis la minte, părintele îi asigură, la fel ca şi celorlalţi copii (frumoasa Catinca, măritată cu paşoptistul C. Rolla, şi Iancu, viitorul locotenent-colonel şi literat), o creştere aleasă. Asemenea lui Mihail Kogălniceanu, Alecsandri învaţă mai întâi cu dascălul maramureşean Gherman Vida (1827-1828), trecând apoi la pensionul lui Victor Cuenim (1828). Plecat, pentru studii, la Paris (1834), îşi ia acolo, în octombrie 1835, bacalaureatul în litere. Lipsindu-i orice încli­naţie pentru chimie şi medicină, care îl tentaseră la un moment dat, se înscrie în 1836 la Facultatea de Drept, pe care o părăseşte în anul următor.

In 1838, îşi prepară bacalaureatul în ştiinţe, pe care însă nu-l obţine. Nici medic, nici inginer, primise între timp, în ţară, rangul de comis. Dar cinurile (1841 - spătar; 1853 - postelnic; către 1859 - vornic) îl lasă destul de rece. E în firea tânărului o curioasă îngemănare de leneveală şi dor de ducă. În 1839, el întreprinde împreună cu C. Negri şi N. Docan un voiaj în Italia, care îi va lăsa amintiri deosebit de plăcute. Prin Viena, avea să se înapoieze în ţară, unde fusese numit de curând „şef de masă" la serviciul scutelnicilor şi al pensiilor din Departamentul Finanţelor; demisionează în 1846. În 1840, an foarte însemnat pentru Alecsandri, este chemat la con­ducerea Teatrului Naţional din Iaşi, pe care o va gira împreună cu M. Kogălniceanu, C. Negruzzi şi profesorul P.M. Câmpeanu. Prin 1843, în urma unor excursii în munţii Moldovei, are revelaţia poeziei populare şi, din acest moment, destinul său scriitoricesc îşi găseşte un făgaş. În 1844 e redactor la revista „Propăşirea".

În 1845 pleacă la Lemberg şi la Viena să-şi caute de sănătate, iar în 1846 se avântă într-o lungă călătorie (Constantinopol, Brusa, Atena, Insulele Ionice), făcând un popas mai îndelungat la Veneţia, unde îşi trăieşte idila cu Elena Negri; bolnavă fără scăpare, Nineta îşi dă sfârşitul peste puţină vreme, în drum spre ţară. La revoluţie, Alecsandri nu stă deoparte. Redactează un proiect de revendicări, compune poezii agitatorice, care au un viu răsunet. După înfrângerea mişcării, se refugiază, ca mulţi alţii, în Bucovina (unde un comitet al revoluţionarilor moldoveni îl desemnează secretar), apoi în Ardeal. La Braşov, aşterne pe hârtie un vehement memoriu, Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu, şi colaborează la alcătuirea unui program politic şi democratic, intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, care propovăduia „libertatea, egalitatea, frăţietatea", precum şi unirea celor două principate. Ajuns la Paris, nu are odihnă, îşi pune în joc tactul şi abilitatea, îşi face tot felul de relaţii utile, mizând pe farmecul lui de om de lume, şi nu pierde nici un prilej de a pleda cauza Principatelor Române. Exilaţii din Brusa îl aleg, în 1849, membru al Comitetului unic al emigraţiei din Moldova şi Muntenia. Între anii 1850 şi 1853, diriguieşte Arhivele Statului din Iaşi.

 

În 1852, imprimă primul număr al revistei „România literară", suspendată de cenzură mai înainte de a fi difuzată. Şi, din nou, călătorii. După un popas pe continentul african, se duce în Spania, iar de acolo pleacă la Paris, având drept tovarăş de voiaj pe Prosper Merimee, cu care se întreţine despre poezia noastră populară. În 1854 se află la Londra, apoi iarăşi în capitala Franţei, dar, murindu-i părintele, trebuie să se întoarcă în ţară. Acum săvârşeşte un gest de mare democrat, dezrobindu-şi ţiganii de pe moşia de la Mirceşti. În 1855 apare, în fine, „România literară". Încă un drum la Constantinopol şi de aici - spre Crimeea. Pe frontul de la Sevastopol îl înfioară priveliştea războiului.

 

Pentru înfăptuirea Unirii, unul dintre visele sale din tinereţe, nu precupeţeşte nici un efort, fie în ţară, fie în capitala Franţei, dovedind de fiecare dată excelente virtuţi de diplomat. Face parte din grupul unionist, fiind cooptat în Comitetul central al Unirii. Scrie versuri înflăcărate (Hora Unirei), care se recită şi se cântă cu însufleţire. Deşi ales în Divanul ad-hoc al Moldovei, nu-şi exercită, fiind suferind, mandatul de deputat al Bacăului. Sub Căimăcămie, în 1858, e secretar de stat provizoriu la Postelnicie, în care calitate contri­buie la adoptarea unor măsuri pentru asigurarea libertăţii presei. La un moment dat avea considerabile şanse de a fi ales domn. Renunţă însă în favoarea lui C. Negri, susţinând apoi, cu multă căldură, pe Al. I. Cuza.

Devenit ministru al Afacerilor Străine în Moldova, are de îndeplinit, în 1859, ca trimis al domnitorului, o misiune delicată, de mare răspundere. Se achită cu brio, obţinând adeziunea şi sprijinul unor personali­tăţi politice apusene, precum Napoleon al III-lea, Victor Emanuel al II-lea, Cavour şi alţii. Acasă, în guvernul prezidat de Ion Ghica, primeşte şi portofoliul de ministru de Externe al Munteniei. Brusc, Alecsandri ia hotărârea, neaşteptată, de a părăsi arena politică. Se va retrage, din 1863, la conacul său de la Mirceşti. Nu primeşte să fie senator, în schimb nu refuză alegerea sa ca membru al Societăţii Academice Române, unde se manifestă ca un partizan al principiului fonetic în ortografie, în urma unor divergenţe se retrage, fiind învestit ulterior cu titlul de membru onorific. La insistenţele lui M. Kogălniceanu, candidează ca deputat şi obţine bineînţeles numărul de voturi trebuitor.

 

În 1878, juriul felibrilor, de la Montpellier, îi decernează, la propunerea poetului Frederic Mistral, un premiu pentru Cântecul gintei latine. Versurile, modeste, sunt traduse în numeroase limbi, dar ecoul, pe plan european, va fi destul de slab. Acasă, în schimb, evenimentul declanşează un mare entu­ziasm, Alecsandri fiind copleşit de onoruri, ceea ce provoacă, firesc, invidii şi cârteli. Campania de denigrare şi chiar de contestare a poetului nu se lasă aşteptată. Iniţiată de Al. Macedonski, ea va fi continuată de B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, Traian Demetiescu şi alţii. Foarte demn şi aulic faţă de detractori, Alecsandri nu ripostează, dar va răspunde, cu autoritatea cuvântului său, T. Maiorescu, luând apărarea celui pe care îl situase în fruntea „direcţiei noi" a literaturii noastre. Când, în 1883, Eminescu se îmbolnăveşte, Alecsandri conferenţiază la Ateneul Român în beneficiul nefericitului poet care, în Epigonii, îl numise „rege-al poeziei". În 1884 ajunge senator, iar în 1885, ministru plenipotenţiar la Paris. Însă starea sănătăţii lui e din ce în ce mai rea. Bolnav de cancer, se va stinge în conacul de la Mirceşti.

A fost o zodie norocoasă aceea în care s-a născut scriitorul. Cu firea lui senină şi echilibrată, Alecsandri păşeşte prin viaţă lin, cu nonşalanţă, gata oricând să guste o plăcere, cu delicii de rafinat epicureu. E înclinat spre confort şi reverie, dar tânjeşte mereu să cutreiere prin ţinuturi cu un soare blând şi învăluitor. Dacă pare uneori infatuat şi distant, mai ales în raport cu tânăra generaţie, faţă de cei apropiaţi se arată mereu afectuos, cu duioşii neaşteptate. Uşurătatea celui pe care Eminescu l-a văzut „veşnic tânăr şi ferice" e contrazisă de gesturile lucide, dezinteresate, care denotă o disponibilitate pentru angajament în slujba unei cauze înalte. Nici un curent, dintre cele care străbat epoca, nu şi-l poate cu totul integra.

Alecsandri şarjează ridi­colele ce decurg din importul pripit de civilizaţie, dar ia în şfichi şi conservatorismul retrograd. În paşoptismul său se simte o inflexiune junimistă. Iar simţământul patriotic alunecă uneori, din păcate, în xenofobie. Scriitorul n-a fost un spirit teoretic, dar a simţit nevoia, totuşi, de a formula (în prefeţe, studii, articole) acele principii după care s-a călăuzit. El crede, romantic, în chemarea mesianică a omului de condei, cum şi în menirea socială a artei. Literatura, în convingerea lui, trebuie să educe şi să înrâurească, funcţia ei fiind una morală şi patriotică. Pentru a fi viabilă, ea se cuvine să fie naţională, inspirându-se din realitate, din actualitate, înţeleasă ca o expresie elocventă a vieţii unui neam. O chestiune importantă, care revine adesea în preocupările lui, este aceea a limbii.

 

În 1863 el tipăreşte, la Paris, sub pseudonimul V. Mircesco, o Grammaire de la langue roumaine, alcătuită la îndemnul lui judeţul A. Vaillant, cu ajutorul lui A. Ubicini (care redactează şi o introducere) şi al lui Al. Papadopol-Calimah. A susţinut întot­deauna, în ortografie, principiul fonetic, combătând excesele şi derapajele latiniste, italieniste, puriste. A făcut, sporadic, şi critică literară (Stanţe epice de dl. Aristia, Constantin Negruzzi), împărtăşind poziţia cumpănită a unui C. Negruzzi sau M. Kogălniceanu.

Regalitatea literară a lui Alecsandri se întemeiază îndeosebi pe faima de poet. El însuşi se socotea, de altfel, un bard al naţiunii. A colaborat (semnând, rar, şi cu pseudonime ca Vlad Moraru, Ştefan Moina, V. Cotnariu) la publicaţii ca „Albina româ­nească", „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Dacia literară", „Bucovina", „Zimbrul", „Steaua Dunării", „Concor­dia", „Ilustraţiunea", „Revista română", „Convorbiri literare" (începând din 1867), „Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina", „Literatorul" etc.

 

Poezia popu­lară îl impresionează, smulgându-i exclamaţia, luată de mulţi în serios, că „românul e născut poet". În folclor, el vede o sursă a regenerării literaturii naţionale. Faţă de exaltările romantice din comentariile sale la culegerea Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate (1852-1853), în ediţia de Poezii populare ale românilor (1866), consideraţiile capătă un aspect mai metodic (se vorbeşte, de pildă, despre circulaţia internaţio­nală a unor subiecte şi motive). Piesele sunt recoltate din toate regiunile locuite de români, Alecsandri fiind cel dintâi care pune în evidenţă unitatea folclorului nostru. A încercat o clasificare pe specii: cântece bătrâneşti (balade), doine (cântece de dor), cântece haiduceşti (de codru), hore sau cântece de jale.

El dă şi o versiune franceză a baladelor (1855), căreia Merimee îi consacră o recenzie, comentată de Sainte-Beuve. Vrând să restituie „giuvaierurilor" culese frumuseţea lor originară, găseşte de cuviinţă să intervină în texte: adaugă versuri sau chiar născoceşte „cântece" întregi; fireşte, gestul stârneşte iritarea unor comentatori mai vigilenţi (M. Schwartzfeld etc.). Dar e un merit care nu i se poate trece cu vederea acela de a fi reconstituit, din variante disparate, capodopere ca Mioriţa sau Toma Alimoş. După expresia lui D. Bolintineanu, odată cu publicarea acestor culegeri, poezia noastră „se români". Primele manifestări literare ale lui Alecsandri sunt în limba franceză, unele - publicate în „Spicuitorul moldo-român" (traduse de I. Poni, D. Gusti, Gh. Asachi), altele - nepublicate. Sunt încer­cări romanţioase, cu o tentă exotică sau fantastică, îndatorate lui Lamartine şi Hugo. Contactul cu lirica populară va însemna o primenire a inspiraţiei.

Între anii 1840 şi 1862, poetul elaborează un ciclu de Doine (haiduceşti, ţărăneşti, ostăşeşti ori plecând de la diverse credinţe şi superstiţii). Într-o atmosferă plină de prospeţime, împletire de real şi fabulos, se desfăşoară idile graţioase sau fremătând de un senzualism frust. Perso­najele descind din basme (strigoi, zburătorul, feţi-frumoşi), din mituri, din legende istorice, Alecsandri fiind unul dintre primii care prelucrează la noi asemenea motive. Vrăji şi descântece se torc, într-o ambianţă fantasmagorică, dar, pe neaşteptate, magicul se răsuceşte în grotesc. Ici şi colo, svâcneşte accentul social, vibrează coarda patriotică. Simplă, dinamică şi fluentă, expre­sia pierde atunci când poetul face uz de diminutive şi se răsfaţă în edulcorări. Unele doine (Sora şi hoţul, Doina) îl vor înrâuri pe Eminescu (în Făt-Frumos din tei, Povestea teiului, De-aş avea...).

 (via Crispedia)


Al doilea ciclu, Lăcrimioare (1845-1847), din volumul Doine şi lăcrimioare (1853), cântă amorul graţios, sprinţar pentru Elena Negri (Steluţa). Liricii de dragoste, plină de efuziuni şi alte lejere palpituri, nu-i lipseşte sinceritatea, ci fiorul. Ecouri din stihuirile anacreontice, din romanţe, din cântecul de lume sunt perceptibile. Melancoliile, uşoare, trec aproape fără să lase urme. Alecsandri e, fără nici o adumbrire, o natură jubilantă, expansivă, gata să vestească tuturor bucuria dragostei împărtăşite. O dra­goste tihnită, ocolită de nelinişti şi suferinţe, la care natura întreagă este chemată să ia parte. Veneţia însăşi, cu toată înfăţişarea ei cernită, protejează fericirea tânărului cuplu. Când iubita, „dulce înger", nu mai este, jalea celui rămas pare reală, dar, ca artă, ea sună ciudat de neconvingător.

Poetul se mângâie lesne cu duioase suveniruri, se pierde, consolator, în blânde reverii, care îi poartă gândul spre ţinuturi de dincolo de zare. Acest ciclu, Suvenire, va fi continuat cu Mărgăritarele (1852-1862). Se ţes şi aici doruri gingaşe, pulsează acelaşi chef de hoinăreală. Dar trubadurul care îşi trăieşte euforiile sub bolta clară are câteodată clipe de îngândurare, care dau liricii lui un sunet elegiac. Izbucnirile de energie, alteori, îl pro­pulsează în agora (Deşteptarea României, Hora Unirii). Înfierbântat de idealul patriotic, el se sustrage atunci intimităţii confortabile, pentru a se adresa cu un discurs mobilizator mulţimii, care va vibra, fără doar şi poate, la rostirile poetului-cetăţean. Ciclul Pasteluri, de fericită inspiraţie, a fost creat, în cea mai mare parte, între anii 1867 şi 1869. E o poezie a peisajului rustic, contemplat de un horaţian care degustă farmecul fiecărui anotimp, exultând la venirea primăverii, dar savurând şi pitorescul decorului hibernal. Totul respiră armonie, o împăcare senină cu rânduiala veşnică a firii.

 

Un spirit, clasic, de ordine şi cumpătare domneşte pretutindeni, îmbătat de splendoarea peisajului scăldat în lumină sau înveşmântat în straie de iarnă, poetul, retras în casă, la gura sobei - el are teroare de intemperii -, se lasă împresurat de fantasme, desluşind în jocul limbilor de foc plăsmuiri nemai­văzute (Serile la Mirceşti). Gerul, iarna sunt personificate, ca în mitologia populară. Un imn e înălţat îndeletnicirilor agreste, săvârşite de ţărani radioşi. Exuberanţi, zburdalnici, ţăranul şi ţărăncuţa (Rodica) au un irezistibil tonus amoros, însă idila care îi aţâţă suferă de prea mult dichis, alintându-se în artificiozităţi. Acest lirism descriptiv, bucolic etalează, în ornamentica lui, o notă parnasiană. Ca, de exemplu, înclinaţia către minia­tură, în poezii ca Pastel chinez sau Mandarinul, care prefigu­rează rondelurile macedonskiene. Intenţia lui Alecsandri a fost, încă de la primele sale doine, aceea de a realiza o epopee naţională, având drept surse de inspiraţie istoria şi folclorul.

Scrise între anii 1864 şi 1875, legendele sunt, s-ar putea spune, frânturi de epopee. Ciclul, nu tocmai omogen, înmănunchează romanţa şi oda, elegia şi istorisirea galantă, nutrindu-se din fabulosul poveştilor (Legenda rândunicăi, Legenda ciocârliei), cultivând naraţiunea vitejească (Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai) şi pe aceea plină de grozăvii, cu crime şi monştri (Grui-Sânger). Subiectele sunt desprinse dintr-un Ev Mediu de poveste, cu eroi supradimensionaţi, aşa cum apar ei în închipuirea rapso­dului popular. Punerea în scenă e măreaţă, dicţiunea - grandilocventă. Un retorism solemn, dar monocord trădează lecturi hugoliene. Dar Alecsandri nu are, totuşi, vocaţia sublimului. Exotisme de Orient colorează legende cum sunt Hodja Murad Paşa şi Guarda Saraiului. Relevând însuşiri de picturalitate, Pohod na Sybir conturează un tablou sumbu, apăsător.

Omagi­ind bravura soldaţilor români în Războiul pentru Indepen­denţă, ciclul Ostaşii noştri (1878) evocă, pe un ton hâtru (care anunţă maniera lui G. Coşbuc) ori de înţelepciune gravă, bătrânească, o bătălie purtată parcă în şagă (Hora de la Plevna), cu tot dramatismul unor episoade (Peneş Curcanul). În simplitatea şi curăţenia lor sufletească, aceşti luptători plecaţi de la coarnele plugului sunt nişte viteji (Sergentul) şi Alecsandri nu pregetă să le înalţe o odă (Odă ostaşilor români). Printre ultimele poezii, apărute postum, trebuie menţionate Plugul blăstemat, care, cu surprinzătoare vehemenţă, osândeşte inechitatea socială, şi Unor critici, profesiune de credinţă, de o impresio­nantă modestie şi demnitate, a poetului în amurgul carierei.

Când Alecsandri ajungea, în 1840, la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, dramaturgia autohtonă se afla, în pofida unor meri­torii încercări, într-un stadiu de început. Constatând penuria de piese originale, el îşi pune în gând să creeze anume un repertoriu românesc. Demersul său e, mai întâi, de ordin cultural. Dramaturgul practică, mărturisit şi cu tot dinadinsul, o artă cu tendinţă morală, dar şi de imediată eficienţă politică, în forme lipsite de gravitate. Spiritual, cu o căutătură ageră şi mai degrabă indulgentă, Alecsandri îşi scrutează epoca, atât de plină de contraste, cu amuzament, dar şi cu luare-aminte. Se desfă­şoară, în comediile lui, o panoramă diversă, moravuri şi năra­vuri fel de fel, cu apariţii de toată nostimada.

 

Apar, astfel, işlicari ruginiţi şi filfizoni nu tocmai copţi la minte, cu ambetări cosmopolite (Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului), ciocoi (Lipicescu, din Boieri şi ciocoi), tombatere ostile oricăror înnoiri (Bârzoi, din Chiriţa în provincie), latinişti pedanţi (Galuscus, din Rusaliile în satul lui Cremine), postulanţi (Millo-director sau Mania posturilor, Paraponisitul), băbătii fan­dosite, împopoţonate şi sulemenite, dominate de instinctul parvenirii (Gahiţa Rozmarinovici, din Iorgu de la Sadagura, Cucoana Chiriţa). În culori trandafirii sunt proiectaţi boierii vechi de ţară (Boieri şi ciocoi), dar şi ţăranii, zglobii şi râzăreţi, cărora le cam arde de şotii, atunci când nu se iubesc suav, graţios, ca într-o pastorală. O înduioşătoare, ireală concordie îi ţine înfrăţiţi pe boieri şi pe săteni (Nunta ţărănească, Cinel-Cinel), toate relele fiind puse pe seama veneticilor, arendaşi şi cămă­tari.

O piesă reprezentativă este Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului (1844). Este ilustrat aici un conflict între două generaţii arbitrat de un moderat, care nu-i altul decât purtătorul de voce al autorului. Indecis la început între a amenda inepţiile şi opacitatea conservatorismului ruginit sau a lua în râs ridicolele stridente ce decurg din imitarea cu orice preţ a manierelor occidentale, scriitorul optează până la urmă pentru bunul simţ şi înţelepciunea bătrânească, patriarhală, a boierului Enache Damian. Şi drama Boieri şi ciocoi, apărută în 1873, idealizează vechea boierime de ţară. Decăderea boierimii şi ridicarea burgheziei constituie un proces sugerat în Ginerele lui Hagi Petcu.

Debutând, ca autor dramatic, în 1840, cu Farmazonul din Hârlău, Alecsandri produce la început scrieri facile, cu o mişcare vodevilistică şi bufă, speculând, dar fără multă inven­tivitate, comicul de situaţii. Operetele (Crai nou, Scara mâţei, Harţă Răzăşul, Paracliserul sau Florin şi Florica) au, cele mai multe, muzică de Al. Flechtenmacher. În localizări, în care infuzează cu destulă fineţe realităţi autohtone, Alecsandri recurge la comediografi precum Eugene Labiche, Eugene Scribe, Jean-Francois Regnard, Emile Augier, Charles Bataille, A. Rolland, Jules Sandeau, Felix-August Duvert, Augustin-Theodore de Lauzanne, Fr. A. de Planard, Edouard Brisebarre şi Marc-Michel.

În piesele consacrate faimoasei Chiriţa, cu multiplele ei înfăţişări (Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă, Chiriţa în provincie, Chiriţa în balon, Cucoana Chiriţa în voiagiu), sunt asumate sugestii din La Comtesse d'Escarbagnas de Moliere, La Fausse Agnes de Destouches, Madame Angot ou La Poissarde parvenue de Maillot. Personajul rămâne, cu toate acestea, prin implantarea într-un mediu specific, o creaţie originală, plină de haz, sortită unei cariere triumfale, aceasta şi datorită unor interpreţi ca Matei Millo sau, mai încoace, Miluţă Gheorghiu. În „cânticelele comice", Alecsandri configurează o „galerie de tipuri contimporane", unele imortalizând figuri pe cale să dispară (Surugiul, Paraponisitul, Barbu Lăutarul), altele înfăţişând imperisabili marţafoi (Sandu Napoilă ultraretrogradul, Clevetici ultrademagogul). Satira e mai densă în „cânticele", siluetele sunt mai pregnante, în genere, decât în comedii, care, şi ele, se structurează în jurul câte unui tip fistichiu, ilariant ori cu hazoase monomanii.

 

După 1874, Alecsandri nu mai scrie piese vesele. În 1880, dă la iveală o încântătoare feerie, Sânziana şi Pepelea, de răsfrângeri folclorice, dar şi presărată cu tâlcuri şi aluzii politice transparente. Nici în drame, mai cu seamă în cele de până la 1878 (Lipiturile sate­lor etc.), comicul nu e absent, convertindu-se însă, printr-o lejeră alchimie, în grotesc. De prin 1878-1879, se petrece cu Alecsandri o metamorfoză. Un aer meditativ ia locul minei veşnic surâzătoare. Ancorat într-un spaţiu al literaturii grave, dramaturgul îşi pune în gând să edifice o trilogie istorică având ca protago­nişti pe Jolde, Lăpuşneanu şi Despot.

Singurul proiect dus la îndeplinire este Despot-Vodă, dramă tutelată de Victor Hugo (Ruy Blas), dar asimilând şi o experienţă autohtonă (Răzvan şi Vidra de B.P. Hasdeu). Apreciată de Eminescu, piesa, care nu se ţine strict de adevărul istoric, are o desfăşurare spectacu­loasă, apelând la efecte de melodramă, ca şi la alte procedee din panoplia romantică (travesti, situaţii-limită, lovituri de teatru, tirade - despre soartă, cu ale ei căderi şi înălţări, despre glorie şi deşertăciunea ei). Despot este văzut ca un aventurier îmboldit de ambiţia încoronării, care piere nu datorită unui destin potrivnic, ci fiindcă, în patima lui pentru putere, încalcă legile şi tradiţiile pământene, pierzându-şi încrederea celor din jur şi, îndeosebi, a norodului. O apariţie bizară, cu pigmentări burleşti, este aceea a nebunului Ciubăr vodă, surescitat de visuri de mărire, dar transformându-se, în ultimele scene, printr-o neverosimilă tumbă, într-un călugăr fanatic şi răzbunător.

Ca să-şi mai alunge tristeţea care începuse a-i da târcoale în anii dinspre senectute, Alecsandri se cufundă în lectura unor clasici ai Antichităţii (Horaţiu, Ovidiu, Vergiliu), meditând - temă nouă în dramaturgia lui - cu un strop de amărăciune, dar şi cu înţelepţie, la condiţia poetului care, ajuns la o vârstă când se cade să renunţe la patimile lumeşti, îşi găseşte un aristocratic refugiu în studiu şi creaţie. Prin Horaţiu (din Fântâna Blanduziei, 1884), ca şi prin Ovidiu (din drama cu acelaşi nume, 1885), el îşi mărturiseşte propriile frământări şi nelinişti. În Ovidiu - din care autorul trage şi un libret ce urma să fie pus pe muzică de Charles Gounod - viziunea exilatului muri­bund resuscită idealurile paşoptiste de odinioară. Pentru a explica relegarea poetului latin la Tomis, dramaturgul alege o versiune romanţioasă.

 

Alecsandri a avut urmaşi nu doar în cuprinsul literaturii dramatice româneşti (Iosif Vulcan, V.A. Urechia, Gh. Bengescu-Dabija, I.I. Roşca, I.N. Şoimescu), el exercitând o înrâurire şi asupra începuturilor teatrului bulgar (D.P. Voinikov, Civilizaţia rău înţeleasă, 1871). Apoi, iaşii În car­naval anticipă D-ale carnavalului de I.L. Caragiale; un personaj cum este Clevetiri (din Sgârcitul risipitor) îi prevesteşte pe Caţavencu, Farfuridi sau Rică Venturiano. Rusaliile în satul lui Cremine prezintă asemănări cu O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, dar şi cu Trei crai de la răsărit de B.P. Hasdeu.

 

Un romantism de împrumut fardează primele pagini de proză ale lui Alecsandri. Inspirată probabil de La Bouquetiere des Champs Elysees de Paul de Kock şi Valory, Buchetiera de la Florenţa, prima lui scriere în proză, publicată în 1840 în „Dacia literară", e un „prinos Italiei şi romantismului". Personaje exaltate, prinse în vârtejul unor patimi devoratoare, se zbuciumă amarnic într-un cadru somptuos, dar şi lugubru. O atmosferă tenebroasă, cu fulgerări terifiante, împânzeşte Muntele de foc (din Călătorie în Africa). Încercarea de roman Dridri, a cărei primă parte e întocmită în felul romanului lui Paul de Kock şi Alphonse Karr, şi romanul cu tentă autobiografică, neterminat, Mărgărita au, la fel, o pulsaţie romanţioasă.

vezi opere de Alecsandri in Biblioteca online Rocarta.info

Predominantă, în proza lui Alecsandri, fie că e vorba de povestiri romantice, de tablouri de moravuri (Balta Albă, Borsec) ori de însemnări de călătorie, este evocarea, îndeosebi acel tip de evocare pe care îl pretind scrisorile. Scriitorul, al cărui atu nu e, în nici un caz, facultatea invenţiei, are o mlădioasă fibră de memorialist. E, în firea uşoară şi boemă a fericitului Alecsandri, un duh al nestatorniciei, o înfrigurare, un neastâmpăr de a nu sta locului, sub irezistibilul apel al unor meleaguri cât mai îndepărtate, unde vrăjmăşia iernii nu-l poate ajunge. Dar, oricât s-ar supune pornirilor lui de hoinar, peregrinul moldovean, cuprins de nostalgii, îşi întoarce mereu privirea spre zările de acasă. Aici, în liniştea conacului de la Mirceşti, va avea răgaz să depene, cât amintindu-şi, cât închipuindu-şi, „scene vesele din Franţia, scene politice din Italia, scene pitoreşti din Orient". Fondul naraţiu­nilor lui Alecsandri este, aşadar, autobiografic, naraţiunile îmbrăcând de-a dreptul forma relatării de călătorie.

În 1847, el consemnase într-un Jurnal de călătorie în Italia idila cu Elena Negri. Prin 1862-1863, intenţiona să-şi înmănuncheze amintirile de călăto­rie într-un volum - Istoria călătoriilor mele. Pregătea, de ase­menea, pentru o ediţie postumă, o carte care urma să se cheme Istoria misiilor mele diplomatice. O schiţă cum este Iaşii în 1844 e provocată de o „primblare pitorească" prin urbea care etalează atâtea frapante contraste: un „teatru curios, decorat cu palaturi şi bordeie lipite împreună". Alte contraste, insolit amalgam de Orient şi Occident, îl perplexează, la Balta Albă, pe vizitatorul neprevenit (un franţuz, în cazul de faţă), făcându-l să aibă uimiri de călător ingenuu (Balta Albă). Cozeur fermecător, Alecsandri seduce prin umorul fin şi o bună dispoziţie plină de antren (Borsec etc.). Doar uneori, ca în Vasile Porojan, aducerile-aminte se aburesc de o uşoară duioşie, cu irizări de lirism. Altfel, în proza aceasta dezinvoltă, cu voluptuoase digresiuni, metafo­rele sunt rare, epitetul convenţional.

Totul e sprintenă relatare şi dialog suculent (Istoria unui galbân, nuvelă de tip picaresc). Dar naratorul are şi ochi de pictor, preocupat să surprindă variaţiile cromatice, modificările unor privelişti, din faptul zilei şi până la căderea nopţii, când contururile devin tremurătoare şi parcă ireale. El este un descriptiv, limpede şi luminos, de peisaje cu linii clare, un solar ahotnic de a se desfăta în splendoarea calmă a spaţiului în care spiritul său se regăseşte, cel mediteranean. Contemplaţia nu se fixează în reverie, beatitudinea se perturbă lesne, căci memorialistul, înclinat să vadă lucrurile mai mult sub latura lor amuzantă, nu se lasă în voia extazelor. Cu o vorbă de duh, cu o glumă, sublimul este iute readus la proporţiile normale. Ca şi la A.I. Odobescu, digresiunea e la loc de cinste într-o asemenea proză, iscată pentru plăcerea proprie, dar şi întru desfătarea unui presupus auditoriu. Altfel, Alecsandri e un bun observator, el schiţând, după o „rapide ochire", câte un pertinent tablou de epocă (Constantin Negruzzi).

vezi Alecsandri pe wiki

Rememorând întâmplările anului de graţie 1848, recurge şi la inflexiuni grave, pioase chiar, evocarea perso­nalităţii lui N. Bălcescu (dar şi a lui A. Russo, C. Negruzzi, D. Rallet) fiind pentru el o „datorie sacră". Alertă, fluidă, delectantă, memorialistica sa a fost să fie de bun augur pentru proza artistică românească. Alecsandri este un epistolier de rasă, scri­sorile lui surâzătoare, pline de duh (în româneşte şi franţuzeşte), având o netăgăduită calitate literară. Destinate unor personalităţi ale epocii (Al. I. Cuza, M. Kogălniceanu), unor prieteni (I. Ghica şi N. Bălcescu), unor cunoscuţi sau unor membri ai familiei, aceste mesaje confidenţiale reconfirmă şi întregesc imaginea reconfortantă a unui privilegiat al sorţii. Literatura română modernă nu e de conceput în afara pre­zenţei sale carismatice.

 

0 comentarii:

Nicolae Titulescu (om politic - date biografice)

NICOLAE TITULESCU
(1882 - 1941)




"Acest ministru al unei tari mici face o politica in stil mare. CE OM UIMITOR !
In politica externa e imbarcat pe o firava luntrisoara pe care o conduce ca pe un vapor mare, in politica interna sta calare pe o scandura putrezita, careia pana la urma ii da o stabilitate de stanca"



Edouard Herriot, prim ministru al Frantei, una dintre personalitatile celei de-a treia Republici Franceze


Profesor universitar de drept civil, figura marcanta a diplomatiei europene in perioada dintre cele doua razboaie mondiale


Nascut la 4 martie 1882 in familia unui distins avocat din Craiova. Si-a petrecut copilaria la tara, pe mosia tatalui sau, in comuna Titulesti, din Judetul Olt

Studii
Cursurile primare le-a urmat in cadrul pensionului Javet din Craiova, anual trecandu-si examenele la Scoala primara Obedeanu
Intra in 1893 cu media generala 10 in clasa I a liceului din Craiova. (la colegiul "Nicolae Balcescu"). A fost cel dintai premiant de onoare al liceului si cel mai stralucit elev al scolii, o adevarata mandrie a liceului
Dupa terminarea cursurilor liceului, pleaca in Franta, unde se va forma ca jurist la Facultatea de drept din Paris
Doctorat cu teza "La theorie des droites eventuels", in fata comisiei prezidata de renumitul profesor de drept civil Planiol

Cariera
1905 - numit profesor de drept civil la Universitatea din Iasi
1909 - transferat profesor de drept civil  la Universitatea din Bucuresti.
1912 - in urma alegerilor, candidand pe listele Partidului Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu, ajunge deputat in Parlament
1917 - face parte din guvernul Ion Bratianu-Take Ionescu, incredintandu-i-se portofoliului finantelor
1920-1921 - numit din nou ministru de finante
1920 - isi incepe prodigioasa-i activitate de diplomat careia i se va consacra in exclusivitate, pana la retragerea din viata politica. Prima misiune diplomatica o indeplineste in 1920 ca delegat la Conferinta de Pace de la Paris, fiind
unul dintre mediatorii de pace dupã Primul Rãzboi mondial. Participa la negocierea Tratatului de Pace de la Trianon, dupa care Transilvania a redevenit parte integranta a României. In acelasi an este reprezentantul Romaniei la Conferinta pentru reparatii de la Spa.
Vreme de 2 decenii, Nicolae Titulescu om de vasta cultura, dotat cu un ascutit spirit analitic, si-a slujit tara cu abnegatie si inegalabila competenta; si, la capatul unui zbucium fara ragazuri si al unei munci incordate reusise sa devina, in epoca dintre cele 2 razboaie, PERSONALITATEA CEA MAI PRESTIGIOASA A VIETII POLITICE INTERNATIONALE

1921 - numit trimis extraordinar si plenipotentiar al Romaniei la Londra, post pe care-l va ocupa, cu o mica intrerupere pana in 1932
1920-1936 - delegat permanent la sesiunile Adunarii Societatii Natiunilor si la lucrarile majoritatii sesiunilor Consiliului Ligii
1927-1928 - ministru al afacerilor externe
1930, 1931 - a fost ales, de doua ori consecutiv, presedinte al Ligii Natiunilor, ceea ce nu s-a mai intamplat cu nimeni altcineva
1932-1936 - ministru al afacerilor externe
1936 - demis din guvern de regele Carol al II-lea, la presiunea cercurilor politice reactionare, profasciste, din tara si din Germania
1937 - se refugiazã politic în Franta, la Cannes, denuntând regimul fascist din România.  In exil continuã activitatea de promovare a ideii privind asigurarea si mentinera pãcii în întreaga lume
17 martie 1941 - a incetat din viata. I
n testamentul sãu a cerut sã fie înmormântat în România, dorintã care a fost posibilã doar la 14 martie 1992, când rãmãsitele pãmântesti au fost transportate din Franta si înhumate la cimitirul Sfânta Ecaterina din Scheii Brasovului.

Affiliations and Awards
Membru al Academiei Romane
Doctor honoris causa al universitatilor din Atena si Bratislava
Presedinte al Academiei Diplomatice Internationale
Presedinte de onoare al Comitetului Romanian al Conferintei universale pentru pace

S-a afirmat ca mare orator in prima jumatate a secolului XX si s-a impus in chip deosebit ca diplomat de talie internationala. S-au intimplat cazuri, cum a fost acela din Camera Comunelor din 1937, cand parlamentarii englezi - vrajiti de elocinta diplomatului roman - au cerut lui N. Titulescu sa repete discursul in limba engleza

Titulescu a fost un politician al pãcii, militând în favoarea bunelor relatii cu vecinii.  El a optat pentru restabilirea relatiilor cu Uniunea Sovieticã, dar protejând granitele României.  De asemenea, a lansat idea unei Europe unite introducând sintagma spiritualizarea frontierelor, potrivit cãreia o abordare transfrontalierã a valorilor  cultural-spirituale poate desfiinta imaginar granitele dintre state iar popoarele tãrilor vecine devin mai unite.  Din nefericire, ideile lui au fost anihilate de miscãrile fasciste din perioada interbelicã.  Dupã ce România s-a aliniat Germaniei, relatiile strânse ale lui Titulescu cu Franta, au devenit imposibile iar în 1936 acesta a fost obligat sã renunte definitiv la cariera diplomaticã.

Datoritã talentului sãu diplomatic de exceptie, cât si a contributiei sale la cauza pãcii în Europa, Titulescu a fost supranumit ministru al Europei, rãmânând un simbol vesnic al României în Europa.

via Famous Romanians

 

Om politic si eminent diplomat român.


Dupa studii stralucite la Paris, a fost profesor de drept civil la universitatile din Iasi si din Bucuresti.
A fost membru al Academiei Române, doctor honoris causa al Universitatilor din Atena si Bratislava, presedinte al Academiei diplomatice internationale. A fost ministru de finante (1917- si 1920-1921), delegat la Conferinta de pace de la Paris (1920), ministru plenipotentiar la Londra (1922-1927), ministru de externe (1927-1928 si 1932-1936), delegat permanent (1920-1936) al României la Liga natiunilor (al carei presedinte a fost ales in 1930 si in 1931, singurul care a detinut aceasta functie de doua ori), remarcandu-se printr-un stralucit talent oratoric, servit de o documentatie vasta si o riguroasa argumentatie.
Gandirea si actiunile lui Titulescu au fost remarcabile prin luciditatea si realismul lor. El a militat pentru suveranitatea si egalitatea tuturor statelor in relatiile internationale, pentru securitatea colectiva si prevenirea agresiunii. In articolul "Suveranitatea statelor", publicat in Dictionnaire diplomatique, vol. II, subliniind ca o colaborare internationala nu este posibila decat intre state egale in drepturi, Titulescu a combatut conceptia suprastatului. Considerand depasita vechea diplomatie de cancelarie, el a fost protagonist al "diplomatiei in miscare", pusa in serviciul asigurarii pacii, pe care, intr-o conferinta de mare rasunet intitulata "Dinamica pacii", o definea ca fenomen al miscarii. "Dinamica pacii" insemna in conceptia lui Titulescu realizarea unui progres continuu in viata internationala, pe etape, de la national, prin regional, la universal.
Titulescu si-a bazat intreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. Dupa instaurarea fascismului in Germania, dandu-si seama de pericolul pe care-l reprezenta aceasta pentru România (ca si pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate in directia intaririi colaborarii internationale, in interesul pacii si securitatii europene, pe linia aceasta, Titulescu a semnat la Londra, in 1933, in numele guvernului României, conventia de definire a agresorului si a depus eforturi remarcabile pentru incheierea in 1933 a Micii Intelegeri si pentru incheierea in 1934 a Intelegerii Balcanice, pacte regionale in care vedea o pavaza impotriva agresiunii.
Nemultumite de politica externa preconizata de Titulescu, cercurile politice cele mai reactionare, profasciste, din tara si guvernele Germaniei si Italiei au facut presiuni pentru inlaturarea lui. In august 1936, Carol al II-lea l-a inlaturat din guvern; Titulescu a plecat in Elvetia, apoi in Franta, la Cannes, unde a si murit. In emigratie a continuat sa actioneze, folosind orice prilej pentru a promova ideea de mentinere a pacii; a conferentiat la Academia diplomatica din Paris, in Camera Comunelor, la universitatile din Oxford si Cambridge etc. si a fost ales presedinte de o­noare al Comitetului român al Reuniunii Universale pentru Pace.

Resurse pe internet despre Titulescu:


http://www.acad.ro/com2002/pag_com02_0314.htm
http://www.cpcug.org/user/stefan/titulescu.html 
http://www.amb-roumanie.fr/arhiva/2002-03-13_titulescu.html 
http://www.craiova.ro/body-nt.htm

0 comentarii:

Aurel Vlaicu (biografia romantata)

Varianta scurta:

Aurel Vlaicu (n. 19 noiembrie 1882, Binținți, lângă Orăștie, județul Hunedoara - d. 13 septembrie 1913, Bănești, lângă Câmpina) a fost un inginer român, inventator și pionier al aviației române și mondiale. În cinstea lui, comuna Binținți se numește astăzi Aurel Vlaicu.

A terminat Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orăștie, care din 1919 încoace a fost numit „Liceul Aurel Vlaicu", luându-și bacalaureatul la Sibiu în 1902.



Și-a continuat studiile inginerești la Universitatea din Budapesta și la Ludwig-Maximilians-Universität München, în Germania, obținându-și diploma de inginer în 1907. După aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel în Rüsselsheim. În 1908 se întoarce la Binținți unde construiește un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna lui 1909 se mută în București și începe construcția primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviației mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construiește un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câștigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 și 30 iunie 1912 42 piloți din 7 țări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care si Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan și românul Vlaicu. În cel mai cunoscut ziar vienez, Neue Freie Presse, se găseau următoarele rânduri despre zborurile lui Vlaicu:

„Minunate și curoajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplatea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit."

La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbușit în apropiere de Câmpina, se pare din cauza unui atac de cord.

Varianta lunga:



Ii era frica de acesta pasare de fier zburatoare.Oare de ce nu are pene si oare cum poate sa fie de fier? Oare si celor din jur le este frica?Dar daca acestei pasari ii este foame,cum va manca daca nu are stomac?
Toate aceste intrebari i se perindau prin minte, fiind cuprins de un tremur infiorator, acela al necunoasterii si al intrebarilor fara raspuns, la toate adaugandu-se frica.Frica de inaltime, de zbor,de aceasta pasare uriasa. Se afla intr-un avion pentru prima data.Nu stia ce inseamna un avion,mai ales ca in Romania a fost inventat de catre Aurel Vlaicu.
Aurel Vlaicu s-a nascut in anul 1882, in Bintinti ,in judetul Hunedoara si a decedat in anul 1913.A fost inginer roman,inventator,si pionier al Aviatiei Romane si Mondiale.Astazi,in cinstea sa, comuna Bintinti se numeste Aurel Vlaicu.

Clasele primare le-a facut in comuna natala, Bintinti, iar cele de liceu, mai intai la Orastie, apoi la Sibiu. In 1902 s-a inscris la Scoala Politehnica din Budapesta, iar din 1903, frecventeaza cursurile Scolii Politehnice din München.
In paralel, a lucrat la planurile construirii unui aparat de zbor, cu aripi batante, actionate de arcuri. In anul 1908 lucreaza la fabrica de motoare “Opel”, din Russelshein.
In iunie 1909,contruieste in comuna natala – un planor,iar dupa acest eveniment Vlaicu se va stabili la Bucuresti.
Aici,sprijinit de prietenii sai – scriitorii Vlahuta, Emil Garleanu, St. O. Iosif, George Cosbuc etc. – a construit un model de aeroplan, de dimensiuni reduse, cu care a facut o demonstratie in fata lui Spiru Haret, Ministru al Instructiunii. Incantat de reusita, de ideile si tenacitatea lui Vlaicu, Spiru Haret a insistat pe langa forurile de resort si a obtinut aprobarea pentru construirea aeroplanului “Vlaicu I”, in Arsenalul armatei.
Apoi s-a intalnit cu Traian Vuia, cu care s-a sfatuit, in privinta tipului de motor potrivit.

Aurel_Vlaicu2. In 1910, pe campul Cotrocenilor, Vlaicu a desprins de la sol avionul, care s-a ridicat la o inaltime de 3-4 m, zburand pe o distanta de circa 40 m, dupa care a aterizat lin. La 23 iulie 1910, Vlaicu, la o noua incercare, a zburat din nou, parcurgand o distanta de 400 m, la o inaltime de 4 m. In sfarsit, o a treia incercare, ce a avut loc la 10 august, s-a soldat cu un adevarat succes, pentru ca aeroplanul s-a inaltat la cateva zeci de metri, parcurgand o distanta de 4 km.
La momentul respectiv, aparatul se putea compara cu cele mai bune aparate de zbor, existente in lume.
In 1910, obtine brevetul RO 2258 pentru “Masina de zburat ca un corp in forma de sageata”.
Cu noul aparat, “Vlaicu II”, cu imbunatatiri substantiale, a luat parte la jubileul organizat cu ocazia implinirii a 50 de ani de la infiintarea “Asociatiei pentru literatura si cultura poporului roman”, sarbatorire care avea loc pe Campia Libertatii de la Blaj.
Pentru toate realizarile sale , la propunerea lui Spiru Haret, Academia Romana i-a acordat premiul “Gheorghe Lazar”. , Vlaicu a decolat de langa Bucuresti, cu “Vlaicu II”, intr-un zbor catre munti, dorind sa realizeze primul aceasta performanta, la bordul unui avion de constructie romaneasca.
Din pacate, proiectul sau, la care tinea foarte mult, nu se va realiza, deoarece deasupra comunei Banesti, langa Campina, avionul s-a prabusit, pilotul sau gasindu-si moartea in acest accident. Acolo se va ridica un monument, care va aminti, pentru totdeauna, curajul si sfarsitul tragic al marelui Vlaicu.

Scriitorul Ion Dodu Balan,a evocat in opera sa,figura lui Aurel Vlaicu:

Atat au durat rosturile si trecerea ei prin lume… Cadeau frunzele.. unele se scurgeau
repede la pamant, indiferente ca o piatra. Altele aveau ceva din misterioasa cadere a
stelelor, antrenand dupa ele destine… Cateva cadeau, cad uneori oamenii; cad cu o
anumita parere de rau si cu un soi straniu de disperare care trezeste sentimentul
infricosator al mortii. Cad cum a cazut legendarul Icar in Marea Egee, cu aripile topite
de soare, cum a cazut mesterul Manole de pe manastirea de Arges, semanand in
spiritualitatea romaneasca mitul jertfei pentru creatie, mitul fundamental al civilizatiei
romanesti pe care l-a intruchipat cu sclipiri de geniu, Aurel Vlaicu. E mitul fundamental
reprezentativ, al istoriei noastre, care ne-a cerut mereu jertfe pentru ca sa putem dura
peste vrajmasiile vremurilor mastere.” – Ion Dodu Balan, despre Aurel Vlaicu

sursa: www.wikipedia.org

1 comentarii:

Pearl S. Buck (scriitoare)

PEARL SYDENSTRICKER BUCK
Pearl S. Buck (1892-1973) este o scriitoare de origine americană care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1938. Motivaţia Juriului Nobel a fost următoarea: „pentru descrierile dense şi autentic epice ale vieţii ţărănimii chineze, precum şi pentru capodoperele ei în domeniul biografiei."

Carti de Pearl S. Buck disponibile in limba romana:

0 comentarii:

Top 100 celebritati la Nudography (2012)

Rank                  Name (Age)                                                        Rating            Votes    Change (week)   Nudity

0 comentarii:

Topul stirilor despre staruri


  1. Jennifer Lopez. Multa Jennifer Lopez

  2. Amanda Black – munca x din greu

  3. Marius Moga, "dezvirginat" de Iulia Vântur

  4. Fata de la ora 5: Yuliya Mayarchuk [photo]

  5. Fata de la ora 5: Scarlett Johansson sexy + filmografie

  6. Fata de la ora 5: Paris Hilton

  7. Nuduri cu bărbaţi în calendarul lui Haiduc

  8. Mihai Morar şi Adrian Enache continuă să se bată în vorbe. Bărbăteşte!

  9. Fata de la ora 5: Lucy Liu + filmografie

  10. Miley Cyrus Recent Pics

0 comentarii:

Topul Editurii RAO (2012, Bookfest)

Cel mai râvnit volum a fost, la ediţia din acest an, „Pe tălpile României", de Marian Nazat, urmat de „Moştenirea", volumul al IV-lea din seria „Eragon", de Christopher Paolini.

Poziţia a treia este ocupată de două cărţi: „Cândva am fost prinţesă" de Jacqueline Pascarl şi „Văduvă pentru un an" de John Irving.

0 comentarii:

Top Editura Adevarul in 2012

Participarea la Bookfest a determinat editurile sa isi anunte topul vanzarilor in prima parte a anului. Topul Editurii Adevarul este:

1. „Război şi pace"de Lev Tolstoi

2. Seria „Aventurile lui Sherlock Holmes" de Sir Arthur Conan Doyle

3. „Fraţii Karamazov" de F. M. Dostoievski

4. „Viaţa lui Ceauşescu: ucenicul partidului" de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin Răzvan Mihai şi Ilarion Ţiu

5. „Cunoaşterea umană. De la fizică la sociologie şi religie" de Giuliano di Bernardo şi „Dumitru-Dorin Prunariu. Biografia unui cosmonaut" de Annie Muscă

0 comentarii:

Liviu Dragnea, CV (politician)

Noua eminenta cenusie a PSD, fost ministru de interne (cateva zile intr-un cabinet Boc PDL-PSD) si potential viitor ministru de interne, responsabil in partid cu organizarea teritoriala. A fost promovat de Mircea Geoana dar a trecut la timp de partea lui Victor Ponta.
din 2013 este vicepremier si ministru al Dezvoltarii Regionale si Administratiei Publice in Cabinetul Ponta II, unde a fost numit dupa ce a condus campania electorala a USL (PSD+PNL+PC) in 2012. Vezi aici noul CV publicat de Dragnea

CV Liviu Dragnea
Liviu Nicolae Dragnea s-a născut la 28 octombrie 1962, în comuna Gratia, judeţul Teleorman.

1981-1987 Facultatea de Transporturi - secţia autovehicule rutiere a Institutului Politehnic     Bucureşti

iulie 1997 Curs de specializare la Şcoala de Înalte Studii Administrative din Roma
1987-1990 a lucrat ca inginer auto, şef atelier mecanic la IUGTC Craiova

1990-1996 a fost manager de firmă privată

Membru al Partidului Democrat; vicepreşedinte al PD - filiala Turnu Măgurele, între octombrie 1995 şi martie 1996, şi al Organizaţiei judeţene Teleorman.

Director de campanie electorală la alegerile locale şi generale din 1996.
A fost consilier local al municipiului Turnu Măgurele, funcţie deţinută între 2 iunie şi 23 decembrie 1996. Din 23 decembrie 1996 până în anul 2000 a ocupat postul de prefect al judeţului Teleorman.

Este preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman începând cu 17 iunie 2000.

După alegerile din 2000 s-a înscris în PSD, a devenit preşedintele Uniunii Consiliilor Judeţene din România, iar după alegerile din 2004 şi-a păstrat funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean. Reales ca preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman în urma scrutinului local din iunie 2008.

În 2005, a obţinut funcţia de vicepreşedinte al PSD. La 7 iulie 2008, Liviu Dragnea a fost numit coordonator al filialei Giurgiu a PSD, iar la 11 iulie a fost desemnat la Consiliul Naţional Comun al PSD şi PC pentru a se ocupa de prezentarea ofertei electorale pe probleme de reformă, administraţie şi descentralizare.

La 18 decembrie a fost ales de Comitetului Executiv Naţional al PSD în funcţia de coordonator al grupului de miniştri social-democraţi din Guvernul Boc, cu rolul de a păstra legătura de la nivelul conducerii partidului cu echipa de miniştri ai PSD.

Este membru fondator al Asociaţiei Patronale Teleorman.

Vorbeşte fluent limbile engleză şi franceză.



Ce stie wiki:

Liviu Dragnea (n. 28 octombrie 1962, comuna Gratia, Teleorman) este un politician român, membru al Partidul Social Democrat.

La alegerile locale din 2008, a câștigat funcția de președinte al Consiliului Județean Teleorman, pentru al treilea mandat consecutiv, primul fiind obținut în anul 2000, sub sigla Partidului Democrat. În perioada 1996 - 2000, Dragnea a fost prefect al Județului Teleorman. În anul 2000, părăsește Partidul Democrat și se înscrie în Partidul Social Democrat, iar în anul 2005 devine vicepreședinte al PSD. În campania pentru alegerile parlamentare din 2008, Dragnea a fost coordonator al campaniei PSD, împreună cu fostul ministru al Transporturilor, Miron Mitrea. Din 20 ianuarie 2009, a devenit ministru al administrației și internelor, în locul lui Gabriel Oprea. Liviu Dragnea a demisionat din acest post la data de 3 februarie 2009.

0 comentarii: