Angela Marinescu - scurtă prezentare

 Angela Marinescu publicat peste 15 volume de versuri, un volum de eseuri, precum și un „Jurnal scris în a treia parte a zilei”. În bibliografia sa, pe lângă poezie, mai figurează și câteva antologii editate în țară sau în străinătate, în limbile engleză, germană, poloneză. A primit numeroase premii pentru creaţia sa: premiul „Nichita Stănescu” (1990), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1996 şi 2000), Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia (2004); a fost prima laureată a Premiului Național „George Bacovia” în 2017. În aprilie 2018, la Varşovia în cadrul Zilelor Poeziei UNESCO a fost lansată antologia de poezie contemporană românească şi poloneză cu titlul „Poduri/Mosty” care cuprinde poeme semnate de zece poeţi din România şi zece din Polonia, Angela Marinescu regăsindu-se pe lista poeţilor români. În cadrul Festivalului EUROPALIA, 2020 – ediție dedicată României, Angela Marinescu a participat, la Bruxelles, alături de alte câteva dintre cele mai reprezentative poete contemporane, la dezbaterea intitulată „De la force poetique. Quatre cinq poetes roumaines”.

A decedat pe 3 noiembrie 2023

În 2023, textele apărute în volumele „Jurnal scris în a treia parte a zilei” și „Intimitate” au fost dramatizate de Mihai Ignat și au fost reunite în spectacolul „Acestui întuneric distrugător”, montat la Teatrul Odeon. LINK

Fragmente din articole și evocări publicate după moartea scriitoarei:

Muzeul Național al Literaturii Române:

În această dimineață ne-a părăsit poeta și eseista Angela Marinescu (pseudonim al Basarabei-Angela Marcovici). S-a născut la Arad, la 8 iulie 1941. A absolvit Liceul „Moise Nicoară” din orașul natal. Începe cursurile Institutului de Medicină și Farmacie din Timișoara, pe care le întrerupe după patru ani. Se înscrie la Facultatea de Filosofie din București, secția Psihologie, absolvită în 1972. A debutat cu poeme în revista clujeană Tribuna (1965), cel dintâi volum fiind „Sânge albastru” (1969), urmat de „Ceară” (1971), „Poezii” (1974), „Poeme albe” (1978), „Structura nopții” (1979), „Blindajul final” (1981) – titlu premonitoriu, având în vedere că din același an nu i se va mai îngădui să publice, interdicție care a durat până în 1989, când îi apare antologia de versuri „Var”. În postdecembrism va deveni o prezență importantă în viața literară autohtonă, dezvoltându-și în chip firesc opera poetică prin numeroase volume, care cunosc registre diferite, marcate de viziuni și teme neconvenționale. Dintre acestea, amintim: „Parcul” (1991), „Cocoșul s-a ascuns în tăietură” (1996), „O interpretare posibilă la Evanghelia lui Toma” (1997), Fugi postmodern” (2000), „Îmi mănânc versurile” (2003), „Poeme de sus în jos” (2003), „Întâmplări derizorii de sfârșit” (2006), „Probleme personale” (2009), „Păsările pe cer țipă” (2021).

De asemenea, a abordat eseistica („Satul prin care mă plimbam rasă în cap”, 1997) și diaristica („Jurnal scris în a treia parte a zilei”, 2003).

A obținut numeroase distincții literare, în 2006 fiind laureata Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia.

Creația Angelei Marinescu a exercitat și exercită o largă influență în estetica poeziei contemporane.

A folosit și semnătura Angela Marcovici.

A fost căsătorită cu scriitorul Gavril Matei (1943-2008), având împreună un fiu, eseistul Alexandru Matei.

 

 Ștefan Baghiu: Aflu că s-a stins azi Angela Marinescu la 82 de ani, cea mai importantă poetă din literatura română. Vocea ei a reformat poezia de până la ea și a modificat-o radical și ireversibil pe cea de după ea. Am scris asta în repetate rânduri, atâta forță în poezie îi face pe mulți să pălească sau să pară fake. A fost o prietenă bună cu multe ocazii, încerca mereu la modul cel mai serios să se țină mereu la curent cu ce se întâmplă în literatură & teorie & ne-am vorbit mult în ultimul deceniu. Făcea să pară ridicole multe lucruri aparent serioase prin felul în care le cerea să se angajeze ontologic, să nu fie superficiale niciodată. Rar un poet cu atâta interes de a face din teorie ceva organic & real. De a topi conceptul în poezie fără să teoretizeze.