Gheorghe Marinescu (1863-1938). Biografie

Neurolog român, fondatorul scolii românesti de neurologie; a fost membru al Academiei Române si al mai multor academii si societati straine. Elev al lui Victor Babes, Gheorghe Marinescu a fost printre primii medici din lume care a aplicat in domeniul neurologiei metode histologice si histopatologice, precum si metoda anatomoclinica in cercetarea stiintifica. A adus contributii originale in domeniile fiziologiei, histologiei si clinicii sistemului nervos (teoria troficitatii reflexe, reflexul palmo-mentonier, chinetoplasma, cromatoliza, neuronofagia). In studiul celulei nervoase, Marinescu a folosit metode bazate pe cele mai recente descoperiri ale fizicii si chimiei din vremea lui. Astfel, prin cercetari la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloidale la structura neuronului. De asemenea a folosit metode experimentale, ca transplantul si culturile de tesut nervos. Prin metoda degenerarilor retrograde a contribuit la cunoasterea localizarilor unor formatii nervoase, ca nucleul nervului pneumogastric, al nervului facial etc.

A elaborat un mare numar de lucrari referitoare la anatomia patologica a sistemului nervos: fenomenele de regenerare din maduva spinarii la bolnavii de tabes, leziunile neuronilor motori in scleroza latarala amiotrofica etc. Marinescu a cercetat neuroinfectiile sistemului nervos, urmarind propagarea virusului poliomelitic si a celui herpetic in sistemul nervos central, a cercetat infectia zosteriana experimentala etc. Prin studiile sale de histochimie, Gheorghe Marinescu poate fi considerat ca un deschizator de drumuri in cercetarea histologiei normale si patologice a sistemului nervos. A studiat fermentii oxidativi, localizarea lor in corpul celulelor, in dendrite; s-a ocupat de asemenea de teoria troficitatii reflexe, care a avut un larg rasunet. In ultimii 10 ani ai vietii si-a indreptat atentia asupra studiului fiziologiei si fiziopatologiei sistemului nervos, folosind printre primii metoda encefalografica, precum si metoda reflexelor conditionate in studiul isteriei, al epilepsiei, al afaziei, al nevrozelor. Tot in aceasta perioada a lucrat la o mare monografie asupra biologiei celulei nervoase, pe care insa nu a terminat-o.

Opera lui este considerata o contributie importanta adusa medicinii mondiale in domeniul neurologiei moderne. Lucrarile principale: "Studii asupra evolutiei si involutiei celulei nervoase" (1900), "Celula nervoasa" (1909), "Encefalita letargica" (1920), "Reflexele conditionate", impreuna cu A. Kreindler (1936).